Un acoperiș și o rugăciune

De Timothy Atolagbe

Am crescut într-o familie în care familia se aduna pentru rugăciune în fiecare dimineață și în fiecare seară. Nici eu nici frații mei n-am apreciat binecuvântarea acestui obicei al familiei timp de mulți ani, până într-o zi chiar înainte de începerea sezonului ploios. Acoperișul casei noastre trebuia înlocuit.

Tatăl meu a aranjat cu un prieten tâmplar ca acesta să-și aducă echipa la începutul săptămânii. Muncitorii n-au venit până vineri dimineața. Ei știau că familia noastră este adventistă și tatăl meu le-a explicat în mod clar că dacă aleg să înceapă să lucreze la acoperiș vineri, trebuiau să-l termine înainte de începerea Sabatului, la apus.

Pe vremea aceea nu erau prevederi meteorologice, așa că a lăsa acoperișul neterminat  nu era o opțiune. Lucrul trebuia terminat într-o singură zi.

Oamenii au început lucrul chiar înainte de amiază, dar conform practicii islamice au luat o pauză și s-au dus la moschee să se roage. Când s-au întors mai rămăseseră doar câteva ore până la începerea  Sabatului. Înainte de apus, tatăl  meu și-a manifestat nemulțumirea față de șeful de echipă și le-a cerut să oprească lucrul până duminică dimineața. Nimeni nu credea că va ploua, pentru că cerul era senin și anotimpul ploios nu începuse încă. Cu toate acestea exista posibilitatea ploii, așa că muncitorii au cerut să li se permită să lucreze până mai târziu sau să se reîntoarcă în Sabat dimineață pentru a termina lucrarea în timp ce familia noastră era la biserică. Tatăl meu le-a  povestit despre încrederea sa că același Dumnezeu care poruncise să sfințim Sabatul poate să ocrotească  locuința noastră oricare ar fi vremea. Oamenii au plecat râzând.

În acea seară familia s-a adunat la rugăciune și a cerut Domnului să oprească ploaia până după duminică, atunci când muncitorii s-ar fi întors să-și termine lucrul. Pe la miezul nopții am fost trezit de un tunet puternic și de sentimentul că cineva stătea în picioare într-un colț al camerei mele șoptind. Mi-am dat seama îndată că tatăl meu se ruga având o Biblie deschisă în mână. Ne-a povestit mai târziu că se rugase în fiecare colț al casei. Pe când furtuna continua, am auzit pe vecinii de alături bătând la ușă și întrebând dacă ne pot ajuta cu ceva. Părinții mei le-au mulțumit și au spus că totul va fi bine. Furtuna a continuat. Noi, copiii am dormit in timp ce părinții noștri au stat treji și s-au rugat.

A doua zi dimineața tatăl meu s-a sculat un pic mai devreme decât de obicei înainte de altarul de dimineață pentru a examina stricăciunile casei. Ne-am bucurat și am mulțumit lui Dumnezeu căci nu era nimic stricat la casa noastră.

Nu ne-am dat seama cât de mare fusese binecuvântarea lui Dumnezeu în acea noapte furtunoasă până ce ne-am întors de la biserică. Câțiva vecini au venit să ceară tatălui meu ”incantația” pentru alungarea ploii. Deși plouase peste tot în vecinătate, în jurul casei noastre nu plouase deloc.

Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipsește niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul, şi s-ar clătina munții în inima mărilor. Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării, şi s-ar ridica pînă acolo de să se cutremure munții. Psalm 46:1-3.

Timothy Atolagbe este tehnician de laborator în Baltimore, Maryland. El este membru al bisericii adventiste  New Hope din Burtonsville, Maryland.

 

Experiența face parte din cartea Over & Over Again vol.2,  editată de Ronald Alan Knott.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: