Legea lui Dumnezeu și legea eului – 11 februarie

Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; Romani 5:19-20

Adam nu a căutat să sfideze pe Dumnezeu, nici nu a vorbit în vreun fel împotriva lui Dumnezeu. El a mers pur și simplu contrar poruncii Sale exprese. Și câți fac astăzi exact același lucru. Și vina lor este cu mult mai mare pentru că ei au exemplul experienței lui Adam în neascultare precum și rezultatele teribile care să-i avertizeze despre consecințele tragice ale călcării legii lui Dumnezeu. Astfel încât ei au o lumină clară asupra acestui subiect și nici o scuză pentru vina lor de a nega și a nu asculta de autoritatea lui Dumnezeu. Adam nu s-a oprit să calculeze rezultatul neascultării sale.

Putem sta aici… și având privilegiul să vedem consecințele, putem vedea ce înseamnă să nu asculți de poruncile lui Dumnezeu. Adam s-a supus ispitei și acum avem problema păcatului și a consecințelor sale atât de distinct înaintea noastră încât putem citi de la cauză la efect și vedem că nu mărimea faptei este ceea ce constituie păcat, ci neascultarea de voința expresă a lui Dumnezeu, ceea ce este o negare virtuală a lui Dumnezeu pentru că refuzăm să ascultăm de legile guvernării Sale. Fericirea omului constă în ascultarea de legile lui Dumnezeu. Prin ascultarea de legea lui Dumnezeu el este înconjurat ca și cu un gard viu și păzit de rău.

Nici un om nu poate să se îndepărteze de cerințele specificate de Dumnezeu, să-și stabilească un standard pe care el decide că îl poate urma în siguranță și să fie fericit. Atunci ar exista o varietate de standarde care să convină diferitelor minți. Guvernarea ar fi luată din mâinile lui Dumnezeu și ființele omenești ar înșfăca frânele guvernării. Legea eului ar fi înălțată și voința omului ar deveni supremă. Și atunci când voința înaltă și sfântă a lui Dumnezeu este prezentată pentru a fi ascultată, respectată și onorată, omul își dorește propria sa cale… să facă după propriile îndemnuri  și astfel este o controversă între agentul uman și divin.

Căderea primilor noștri părinți a rupt lanțul de aur al ascultării implicite a omului de divin. Ascultarea nu a mai fost considerată o necesitate absolută. Agenții omenești urmează propria lor imaginație care este așa cum a spus Domnul despre locuitorii din vechime că era îndreptată continuu către rău. Domnul Isus declară: ”Am păzit poruncile Tatălui Meu.” Cum? Ca om. Iată-Mă că vin să fac voia Ta, Dumnezeule. Atunci când iudeii L-au acuzat, El a stat neclintit în caracterul Său curat, virtuos și sfânt și i-a provocat: ”Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat? ” – Manuscris 1, 1892

Devoționalul este din cartea Reflecting Christ de Ellen G. White.

Advertisements

Legea, ca o oglindă, descoperă păcatul – 10 februarie

Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El. 1 Ioan 2:5

Dumnezeu are un standard de neprihănire prin care măsoară caracterul. Acest standard este legea Sa sfântă care ne este dată ca regulă de viață. Suntem chemați să respectăm cerințele sale și când facem acest lucru noi onorăm atât pe Dumnezeu cât și pe Domnul Hristos. Căci Dumnezeu a dat legea, iar Domnul Hristos a murit ca să o mărească și să o onoreze. El declară: ”Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.” … ”Şi lumea şi pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.”

Sunt mulți ascultători, dar puțini împlinitori ai  cuvintelor Domnului Hristos. Cuvintele Lui pot fi acceptate teoretic, dar dacă nu sunt întipărite în suflet și țesute în viață, nu vor avea efect sfințitor asupra caracterului. Este una să accepți adevărul și alt lucru să-l practici în viața de fiecare zi. De la cei care doar îl aud, Cuvântul lui Dumnezeu nu cere nici un răspuns recunoscător. Porunca ”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău,” este recunoscută ca fiind dreaptă, dar cererile ei nu sunt recunoscute; principiile ei nu sunt îndeplinite.

Noi suntem toți păcătoși și prin noi înșine nu suntem în stare să îndeplinim cuvintele Domnului Hristos. Dar Dumnezeu a luat măsuri prin care păcătosul condamnat să poată fi eliberat de pete. ”Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit.” ”Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” Dar în timp ce Domnul Hristos mântuiește păcătosul, El nu nimicește legea care îl condamnă… Legea ne arată păcatele așa cum oglinda ne arată când fața noastră nu este curată. Oglinda nu are nici o putere să ne curețe fața; nu acesta este rolul ei.

Așa este și cu legea. Ea evidențiază păcatele și ne condamnă, dar nu are nici o putere să ne mântuiască. Trebuie să venim la Domnul Hristos pentru iertare. El va lua vina noastră asupra sufletului Său și ne va îndreptăți înaintea lui Dumnezeu. Și nu numai că ne va elibera de păcat, ci ne va da și puterea de a asculta de voința lui Dumnezeu…

 Astăzi mulți ridică un standard al lor înșiși gândind să câștige cerul, chiar dacă neglijează să împlinească voia lui Dumnezeu. Dar toți aceștia clădesc pe nisip. Ei sunt doar ascultători… Mântuirea noastră a costat viața Fiului lui Dumnezeu și Dumnezeu cere de la noi să ne clădim caracterele pe temelia care va rezista la testul judecății. – The Signs of the Times, 24 septembrie 1896.

Devoționalul este din cartea Reflecting Christ de Ellen G. White.

Hristos a venit ca să mărească Legea – 8 februarie

Domnul a voit, pentru dreptatea Lui, să vestească o lege mare şi minunată. Isaia 42:21

Prin șiretlicurile marelui apostat, omul a fost condus să se  separe de Dumnezeu și a cedat ispitelor marelui adversar al lui Dumnezeu comițând păcat și călcând legea Celui Prea Înalt. Dumnezeu nu a putut schimba o iotă sau o frântură din legea Sa cea sfântă pentru a întâlni omul în condiția sa căzută; pentru că acest lucru ar reflecta discreditare asupra înțelepciunii lui Dumnezeu  în facerea unei legi prin care să guverneze cerul și pământul. Dar Dumnezeu putea da pe singurul Său Fiu să devină substitutul și garanția omului, să sufere pedeapsa meritată de călcătorul de lege și să împărtășească neprihănirea Sa sufletului pocăit.

Hristos a devenit jertfa fără de păcat pentru un neam vinovat, făcând oamenii prizonieri ai speranței, astfel încât, prin pocăința față de Dumnezeu pentru că au călcat legea Sa cea sfântă și prin credința în Domnul Hristos ca înlocuitor, garant și neprihănirea lor, ei să poată fi aduși înapoi în loialitate față de Dumnezeu și ascultare față de legea Sa cea sfântă…

Viața și moartea Domnului Hristos pentru omul păcătos au fost cu scopul de a restabili păcătosul în bunăvoința lui Dumnezeu, împărtășindu-i neprihănirea care avea să îndeplinească pretențiile legii și ea să găsească acceptare la Tatăl. Dar scopul dintotdeauna al Satanei este de a anula legea lui Dumnezeu și de a perverti adevăratul scop al planului de mântuire. Prin urmare el a creat minciuna că jertfa Domnului Hristos pe crucea Golgotei a avut ca scop eliberarea omului de obligația ținerii poruncilor lui Dumnezeu. El a impus lumii înșelăciunea că Dumnezeu a anulat constituția Sa, a aruncat standardele Sale morale  și  desființat legea Sa sfântă și desăvârșită. Dacă ar fi făcut acest lucru ce preț teribil ar fi fost pentru Cer.

În loc să proclame abolirea legii, crucea de pe Golgota proclamă cu glas de tunet caracterul ei neschimbător și veșnic. Dacă legea ar fi putut  fi desființată și guvernarea cerului, pământului și nenumăratelor lumi ale lui Dumnezeu menținută, nu era nevoie de moartea Domnului Hristos. Moartea Domnului Hristos a avut loc pentru a rezolva odată pentru totdeauna întrebarea privind validitatea legii lui Iehova. După ce a suferit toată pedeapsa pentru o lume vinovată, Domnul Isus a devenit mijlocitorul între Dumnezeu și om, pentru a restabili păcătosul pocăit  în favoarea lui Dumnezeu dându-i harul de a păzi legea Celui Prea Înalt.

Domnul Hristos nu a venit să strice legea sau profeții, ci să le  împlinească până la ultima literă. Ispășirea de pe Calvar a întărit legea lui Dumnezeu ca fiind sfântă, dreaptă și adevărată, nu doar în fața lumii căzute, dar și în fața cerului și a lumilor necăzute. – The Signs of the Times, 20 iunie 1895.

Devoționalul este din cartea Reflecting Christ de Ellen G. White.

Legea lui Dumnezeu este o lege a iubirii – 6 februarie

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.” Marcu 12:30-31

Iubirea, care este esența creațiunii și răscumpărării, este și fundamentul adevăratei educații. Acest lucru este făcut clar în legea pe care Dumnezeu a dat-o ca ghid pentru viață… Să-L iubești pe El, Cel infinit, Cel atoateștiutor, cu toată puterea, cu toată inima și cu tot sufletul, înseamnă cea mai înaltă dezvoltare  a oricărei puteri. Înseamnă că, în întreaga ființă- trup, minte și suflet, chipul lui Dumnezeu va fi restaurat.

A doua poruncă este la fel cu prima. ”Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Legea iubirii cere devotamentul trupului, minții și sufletului în serviciul lui Dumnezeu și al semenilor noștri. Și această slujire, în timp ce ne face o binecuvântare pentru alții, aduce cea mai mare binecuvântare asupra noastră. Altruismul stă la baza oricărei dezvoltări adevărate…

Lucifer, în ceruri, și-a dorit să fie cel dintâi în putere și autoritate; el a vrut să fie Dumnezeu, să aibă conducerea cerului. Pentru acest scop a câștigat mulți îngeri de partea sa. Când a fost aruncat din curțile lui Dumnezeu împreună cu ceata rebelilor, lucrarea de răzvrătire și de urmărire a propriilor interese a continuat pe pământ. Prin ispita îngăduinței de sine și ambiției, Satana a realizat căderea primilor noștri părinți; și de atunci și până în prezent, satisfacerea ambiției omenești și îngăduirea speranțelor și dorințelor egoiste s-au dovedit a fi ruina omenirii.

Sub conducerea lui Dumnezeu, Adam trebuia să stea ca șef al familiei pământești pentru a menține principiile familiei cerești. Acest lucru ar fi adus pace și fericire. Dar Satan era determinat să se opună legii conform căreia nimeni ”nu trăiește pentru sine.” El  a dorit să trăiască pentru sine. El a căutat să devină un centru de influență. Acest lucru a incitat răzvrătirea în ceruri și tocmai acceptarea de către om a acestui principiu a adus păcatul pe pământ. Când Adam a păcătuit, omul a plecat din centrul rânduit de ceruri. Un demon a devenit puterea centrală în lume. Satana și-a plasat tronul acolo unde ar fi trebuit să fie tronul lui Dumnezeu. Lumea și-a dat omagiul, ca ofrandă la picioarele inamicului.

Călcarea Legii lui Dumnezeu a adus împreună cu ea vai și moarte. Prin neascultare, puterile omului au fost pervertite și egoismul a luat locul iubirii. Natura sa a devenit atât de slăbită încât era imposibil pentru el să reziste puterii răului… Oamenii au ales un conducător care i-a înlănțuit captivi la carul său… Domnul Hristos a venit în lume pentru a le arăta că a plantat pentru ei pomul vieții, ale cărui frunze sunt pentru vindecarea neamurilor. – The Review  and  Herald, 16 ianuarie 1913.

Devoționalul este din cartea Reflecting Christ de Ellen G. White.

Legea lui Dumnezeu este neschimbătoare – 5 februarie

Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii. – Ioan 12:31-32

Deoarece Legea divină este tot aşa de sfântă ca şi Dumnezeu, numai cineva deopotrivă cu Dumnezeu putea face ispăşire pentru călcarea ei. Nimeni altul, ci numai Hristos putea să răscumpere neamul omenesc din blestemul Legii şi să-l aducă iarăşi în armonie cu cerul. Hristos avea să ia asupra Sa vinovăţia şi ruşinea păcatului — păcat ce este atât de dezgustător pentru un Dumnezeu sfânt, încât avea să-L despartă pe Tatăl de Fiul Său. Hristos avea să coboare până în adâncurile mizeriei, pentru a salva neamul omenesc din ruina lui. – Patriarhi și Profeți, p. 63

Planul Mântuirii are un scop mai larg şi mai profund decât mântuirea omului, nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest rezultat al marelui său sacrificiu — influenţa sa asupra inteligenţelor altor lumi, ca şi asupra omului — Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificării Sale, când a spus: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12, 31-32).

Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi justificată atitudinea lui Dumnezeu şi a Fiului faţă de răzvrătirea lui Satana. Ea va stabili perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi va descoperi natura şi rezultatele păcatului.

De la început, marea luptă s-a dat în legătură cu Legea lui Dumnezeu. Satana a căutat să dovedească faptul că Dumnezeu era nedrept, că Legea Sa era greşită şi că binele Universului cerea ca ea să fie schimbată. Atacând Legea, el ţinea să răstoarne autoritatea Autorului ei. În această luptă, trebuia să se vadă dacă rânduielile divine erau necorespunzătoare, şi deci era posibil să fie schimbate, sau sunt desăvârşite şi de neschimbat.

Cerul a reţinut insultele şi batjocurile pe care El le-a primit şi a ştiut că ele au fost rostite la instigarea lui Satana… Ei au urmărit lupta dintre lumină şi întuneric, în timp ce aceasta creştea în intensitatea ei. şi când Hristos, în agonia Sa de pe cruce, a strigat: „S-a sfârşit” (Ioan 19, 30), un strigăt de triumf a răsunat prin toate lumile şi chiar în cer… Satana şi-a descoperit adevăratul său character… Chiar faptul că Hristos a luat asupra Sa vinovăţia nelegiuirii omului este un argument puternic pentru toate fiinţele inteligente, că Legea este de neschimbat, că Dumnezeu este drept, milostiv, dând pe faţă renunţare la sine, şi că dreptatea şi mila infinite s-au unit în administrarea guvernării Sale. – Patriarhi și Profeți, p. 68-70.

Devoționalul este din cartea Reflecting Christ de Ellen G. White.

Adevărații urmași respectă Legea lui Dumnezeu – 4 februarie

Oricine face păcat face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege. 1 Ioan 3:4

Dorința după o religie ușoară, care nu cere luptă, nici lepădare de sine, nici despărțire de nebuniile lumii, a făcut din doctrina mântuirii și numai prin credință o învățătură populară; dar ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Iacov spune: „Frații mei, ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința aceasta să-l mântuiască?… Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită…. Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință” (Iacov 2, 14-24).

Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei învățături înșelătoare a credinței fără fapte. Acea credință care pretinde favoarea cerului fără să împlinească acele condiții pe baza cărora se oferă harul nu este credință, ci o încumetare; căci credința adevărată își are temelia în făgăduințele și prevederile Scripturilor…

Săvârșirea unui păcat cunoscut aduce la tăcere mărturia glasului Duhului și des-parte sufletul de Dumnezeu. „Păcatul este călcarea Legii.” Și „oricine păcătuiește calcă Legea nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3, 6). Deși Ioan, în epistolele sale, zăbovește atât de mult asupra dragostei, nu ezită totuși să descopere adevăratul caracter al acelei clase de oameni care pretind că sunt sfințiți, în timp ce trăiesc călcând Legea lui Dumnezeu. „Cine zice: «Îl cunosc» și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos și adevărul nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită” (1 Ioan 2, 4.5).

Iată proba mărturisirii de credință a oricărui om. Nu putem socoti pe nimeni sfânt fără să-l aducem la măsura singurului nivel de sfințire al lui Dumnezeu, în cer și pe pământ. Dacă oamenii nu simt povara Legii morale, dacă tratează cu ușurință și subapreciază preceptele lui Dumnezeu, dacă încalcă una din cele mai mici din aceste porunci și îi învață pe oameni așa, nu vor avea nici un preț în ochii Cerului și putem ști că pretențiile lor n-au nici o temelie.

Iar pretenția de a fi fără păcat este dovada că acela care pretinde aceasta este departe de a fi sfânt. Aceasta se datorează faptului că acesta nu are o concepție adevărată cu privire la curăția infinită și la sfințenia lui Dumnezeu sau cu privire la ceea ce trebuie să devină pentru a ajunge asemenea caracterului Său; pentru că nu are o concepție adevărată cu privire la curăția și la frumusețea fără egal ale lui Isus, cu privire la răutatea și gravitatea păcatului, se poate socoti un om sfânt. Cu cât mai mare este distanța dintre el și Hristos și cu cât sunt mai nepotrivite concepțiile lui despre caracterul Său divin și cerințele Sale, cu atât mai neprihănit pare el în propriii ochi. – Tragedia Veacurilor, p. 472, 473.

Neprihănirea descoperită în viața Sa este ceea ce L-a făcut deosebit față de lume. – The Upward Look, p.303.

Devoționalul este din cartea Reflecting Christ de Ellen G. White.

Legea lui Dumnezeu este standardul pentru caracter – 3 februarie

Dreptatea Ta este o dreptate veşnică, şi Legea Ta este adevărul. Psalmii 119:142

Teorii rătăcite cu privire la sfințire… au un loc de frunte în mișcările religioase din zilele noastre. Aceste teorii sunt rătăcite în doctrină și primejdioase în consecințele lor practice; iar faptul că ele găsesc o primire favorabilă atât de generală are o dublă importanță, pentru ca toți să aibă o înțelegere clară a ceea ce învață Scripturile cu privire la acest subiect.

Sfințirea adevărată este o învățătură biblică. Apostolul Pavel, în Epistola sa către biserica din Tesalonic, spune: „Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră”. Și se roagă: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin” (1 Tesaloniceni 4, 3; 5, 23). Biblia învață deslușit ce este sfințirea și cum poate fi realizată. Mântuitorul Se ruga pentru ucenicii Săi: „Sfințește-i prin Cuvântul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17). Iar Pavel învață că cei credincioși trebuie să fie „sfințiți prin Duhul Sfânt” (Romani 15, 16).

Care este lucrarea Duhului Sfânt? Isus le spunea ucenicilor Săi: „Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16, 13). Iar psalmistul spune: „Legea Ta este adevărul”… Și pentru că Legea lui Dumnezeu este „sfântă, dreaptă și bună”, o transcriere a desăvârșirii divine, înseamnă că un caracter format prin ascultare de această Lege va fi sfânt.

Hristos este exemplul desăvârșit al unui astfel de caracter. El zice: „Am păzit poruncile Tatălui Meu. Totdeauna fac ceea ce-I este plăcut” (Ioan 15, 10; 8, 29). Urmașii lui Hristos trebuie să devină asemenea Lui și, prin harul lui Dumnezeu, să-și formeze caractere în armonie cu principiile sfintei Sale Legi. Aceasta este sfințirea biblică.

Această lucrare poate fi adusă la îndeplinire numai prin credința în Hristos și prin puterea lăuntrică a Duhului lui Dumnezeu. Pavel îi îndeamnă pe credincioși: „Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2, 12-13). Creștinul va simți îndemnurile păcatului, dar va menține o luptă permanentă împotriva lui. Aici este nevoie de ajutorul lui Hristos. Slăbiciunea omenească se unește cu puterea divină, iar credința exclamă: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15, 57).

Scripturile arată clar că lucrarea sfințirii este progresivă. Când în pocăință păcătosul găsește pacea cu Dumnezeu prin sângele ispășirii, viața creștină abia a început. Acum el trebuie „să înainteze în desăvârșire”, să crească „până la măsura staturii plinătății lui Hristos”. – Tragedia Veacurilor, p. 469, 470.

Devoționalul este din cartea Reflecting Christ de Ellen G. White.